În timpul comunismului în România, din 1948 până în 1989, orfelinatele de stat erau supraglomerate cu copiii abandonați de către familii și persoane prea sărace pentru a-i crește. Chiar dacă avea o populație de numai 12.000 de locuitori, orfelinatul din Beiuș era casa a peste 750 de copii în anii ’80. Orfanii duceau o viață grea în orfelinate primind doar mâncare de bază, haine nepotrivite, educație limitată și, deseori, erau bătuți cu severitate dacă se plângeau.
O tânără femeie orfană pe nume Gyongyi ne împărtășește din experiența ei la orfelinat: „Era ca într-o închisoare. Nici nu mai vreau să îmi aduc aminte. Mâncarea era puțină. Dormeam peste 30 de copii într-o singură cameră. Erau copiii erau de vârste diferite care stăteau în aceeași cameră. Tot ceea ce ni se dădea de către profesori sau educatori ne era luat mai târziu de către cei mai mari. Obișnuiau să ne bată mult, pentru aproape orice motiv găseau.”
Toți orfanii așteptau ziua când împlineau 18 ani pentru a putea părăsi orfelinatul și să înceapă să lucreze ceea ce le punea la dispoziție statul. După căderea comunismului în 1989, orfanii încă erau forțați să părăsească orfelinatul la împlinirea vârsteai de 18 ani, însă statul nu le mai asigura asistență în găsirea unui loc de muncă. Drept urmare, tot mai des orfanii ajungeau pe străzi fără un acoperiș deasupra capului, fără un loc de muncă, familie sau speranță. Mulți locuiau în parcuri, sub poduri, în clădiri neterminate, gări, o viață care îi îndemna la furt și prostituție.
“Când am împlinit 18 ani am fost dată afară din școală. Nu aveam bani, nu aveam haine, nu aveam nimic. Nu știam unde să merg. Am dormit în gara din Beiuș timp de trei luni împreună cu alți copii. Îmi era foame.", își aduce aminte G.H.
”Am locuit pe străzi timp de 5 ani și am dormit sub un pod. În acele zile nu mă interesa cum va fi viața mea. Iarna m-a prins pe străzi și pentru că nu doream să dorm în frig, am vrut să stau într-un bar. Dar pentru a putea sta acolo, trebuia să fac curat și să ajut atunci când primeau marfă. Nu mă plăteau cu nimic; puteam doar să stau acolo peste noapte. Într-o zi m-am îmbolnăvit și a trebuit să merg la spital. Când m-am întors, nu au vrut să mă mai primească la bar.”- ne spune G. Ș.
Un tânăr român a văzut calvarul prin care treceau orfanii și s-a hotărât să încerce să îi ajute atunci când părea că nimeni nu o va face. La început, Adrian Ciorna și mama lui au deschis ușa casei pentru două tinere și le-au oferit un pat, o baie, mâncare și, cel mai important, dragoste și acceptare. Adrian și mama sa au continuat să își deschidă ușa pentru tot mai mulți orfani (au fost şi 16 pentru 6 luni) și i-au asistat să își găsească loc de muncă și o nouă viață.
G.H., una din primele două fete luate de familia Ciorna în grijă, își amintește:“Într-o zi, mie și unui grup de alți tineri ni s-a cerut să părăsim orfelinatul a doua zi. Când am plecat, nu aveam nimic - nici haine și nici măcar o saltea pe care să dormim. Profesorii nu ne-au dat nici un sfat cu privire la ceea ce ar trebui să facem. A fost foarte greu. Am stat pe străzi timp de 3 luni. Am început să lucrez pe ici pe colo, însă nu aveam unde să dorm. Eram un grup de tineri care locuiau pe străzi, care stăteam împreună. Și asta a continuat până când l-am întâlnit pe L.K., un orfan ca mine, care mi-a spus:“Ai auzit de familia Ciorna? Hai să te duc la tanti Ciorna.” Când am ajuns acolo am primit niște bani cu care mi-am putut cumpăra mâncare. A doua zi, după ce am vorbit cu Adrian, m-am mutat în casa lor. Mai târziu, Mama Maria m-a învățat cum să gătesc. Am putut să stau acolo 2 ani și mi-am găsit un loc de muncă.”
În 1993, Adrian Ciorna a pus bazele informale ale Asociației Bunul Samaritean, o organizație non-profit, în orașul său natal Beiuș. “Am aflat multe despre viața foarte grea pe care o duceau, iar Dumnezeu mi-a schimbat perspectiva asupra lumii - de la a mă concentra asupra carierei, la a-i ajuta pe cei în nevoie. Viața a fost dură cu acești orfani: erau aruncați în stradă la vârsta de 18 ani, existau prejudecăți în ceea ce privește angajarea lor, aveau o educație slabă și nu aveau deprinderi de viață. Apoi am fondat un program local pentru integrarea orfanilor care avea ca obiectiv găsirea de sponsori internaționali penru acești tineri orfani pentru a-i sprijini în timp ce ei învață deprinderile de viață și acumulează experiență la locul de muncă.”
În acei ani, zeci de tineri apelau anual la ajutorul oferit de către asociație.
"Nu peste mult timp, în timp ce voluntariam cu jumătate de normă ca traducator, am aflat de Habitat. Mi s-a părut că este o oportunitate extraordinară să îi ajut pe oameni să se ajute pe ei înșiși. Chiar și așa, pentru mine a fost o zi neagră ziua în care mi-am părăsit activitatea de ajutorare a orfanilor pentru a lucra ca și coordonator național pentru Habitat la sfârșitul lui 1995. Mă întrebam "Oare ce se va întâmpla cu orfanii?" Nu am știut cât de profundă poate fi dragostea până când nu am început să îi ajut pe analfabeți sau pe cei orbi, pe copiii străzii sau pe cei săraci, pe cei fără de adăpost sau pe cei fără speranță. În 1998, F.S., un tânăr orfan în vârstă de 18 ani, a venit la mine. Mi-a spus: "Știu că Habitat lucrează cu voluntari, însă dă-mi și mie ceva de muncă. Trebuie să supraviețuiesc." Și Dumnezeu a deschis porțile. Unii orfani au venit să lucreze pe șantierele Habitat ca parte a unui proiect de angajare pe timp de un an."
Din 1993, Bunul Samaritean a asistat peste 200 de orfani şi copii lor în oraşele Beiuş, Oradea, Cluj şi Timişoara. Împlinind 18 ani, ei au fost ajutaţi să învețe o meserie într-unul din cele patru programe vocaționale (tâmplărie, construcții, gătit și agricultură), astfel obţinând vechime în munca, în aceşti ani când locurile de munca au fost extrem de limitate. Viața pe străzi este trecut pentru aceşti tineri, precum şi pentru alții ca ei.
Azi, Bunul Samaritean își continuă misiunea de a-i învaţa pe tinerii dezavantajați deprinderile necesare de viață și de a le oferi oportunități pentru integrarea lor socială și profesională, arătându-le, în același timp, dragostea, grija, sprijin și modelul de viață al lui Iisus Hristos, transferând experienţa sa de acum 20 de ani şi în alte comunităţi.